14 Aprilie

Fii fericit sau fii trist, razi sau plangi, alearga sau stai pe loc, citeste oameni sau citeste carti, fa-ti prieteni sau pastreaza-i pe cei vechi, cunoaste-te sau lasa-te purtat in deriva, accepta sau refuza, priveste lumea sau priveste cerul, invata sau intelege, priveste in sus, respira, lumea e in miscare. Se schimba. Fa diferente, intelege-le. Bea o cana de ceai. Si i-ai in brate pe cei dragi.

Stare

Nu eşti nici mort, nici viu. Te simţi ca un foc care abia mai pâlpâie, gata să se stingă. Stai cu ochii deschişi, te uiţi într-un punct fix, dar nu vezi nimic. Şi nici nu te gândeşti la nimic decât la propria ta oboseală de a trăi şi de a muri. Răstignit undeva între viaţă şi moarte, nu eşti bun pentru niciuna dintre ele. Parcă pluteşti în derivă şi aştepţi să fii aruncat pe un mal, ori al vieţii, ori al morţii, ţi-e egal.

Virgula

Cand simti ca poti sa lasi un alt om sa te locuiasca, iti asumi imprevizibila si desavarsita suferinta. Stii ca oricand, in orice fractiune de respiratie, omul acela poate sa bata in tine piroane si tu trebuie sa il lasi, sa nu fugi, sa nu te ascunzi, sa nu-l scoti afara din tine. Iubirea nu inseamna sa-ti lasi sufletul sa fie un teren de joaca pentru nebuni, ci un ring de dans unde nu ai voie sa te opresti, unde trebuie sa rezisti pana la capat indiferent de muzica pe care o auzi, indiferent ca iti place sau ca nu iti place, ca ai obosit, ca iti este frica…In infinit nu exista popas. Daca ai obosit, iti tragi rasuflarea din mers. Traim de atata timp degeaba. Nu ti-e dor de aer curat? Cat mai ai de gand sa respiri mocirla?

Uneori cuvintele nu trebuie sa existe, caci daca exista, strica. Uneori vorbesti fara cuvinte. Uneori cuvintele ranesc pentru ca se revolta. Uneori cuvintele trebuie sa taca, sa faca liniste si sa asculte cun vorbeste tacerea. Uneori cuvintele se rostogolesc in satuturi si nu se mai numesc cuvinte, ci fapte.

..nu spunem nimic si totusi vorbim. Nici macar nu ne intoarcem capetele unul spre celalalt, dar ne privim tinta. Nu ne atingem nici mainile, dar ne mangaiem. Iti simt respiratia in ureche, desi ai scos capul pe geam. Tot aerul de-afara respira prin tine si ma piaptana. Lumea este cenusa, sufla si risipeste-o!

Omul este totul și nimic. În egală măsură. Totul, pentru că pe parcursul vieții încercăm să fim ființe superioare, să atingem acea punte vizibilă a perfecțiunii întrucât cercul este simbolul echilibrului, al eternei reîntoarceri. Nimic.. reprezintă o încâlceală de gânduri, păcate, într-o bucată de piele aparent rece, împrumutată dintr-o viață anterioară și anterioară și anterioară.. nu reprezintă nimic pe pământ, nu rămâne cu nimic atunci când pleacă. Oamenii pot fi atat de multe lucruri in acelasi timp si totusi au o identitate perpetua si inalienabila, si o instabilitate care le permite sa devina din oameni, nimic.
 Pentru ei viața este sibilinică, în mișcare, un conglomerat de noutăți pe care le aplică și atât. Omul este zero. Omul este tot.

Restul trebuia sa fie ascuns pe o etajera sau intr-un sertar

Atunci.. Am simtit de parca mi s-a desirat ploverul cel mai drag.. Ce-i drept, nu mai arata la fel, dar imi tinuse de cald pe atatea friguri si imi placea sa-l port si pe pielea goala. Acum insa, nu se mai putea. Atele care iesisera din el mi se infasurau in jurul gatului si nu ma mai lasau sa respir. Le-am taiat cu o foarfeca dar gaurile pe care le-au format nu mai aratau bine. Nu erau atragatoare, misterioase, cu o poveste aparte, ci doar niste gauri negre cascate spre nimic. Devenise ciudat, asa ca am inceput sa-l port mai rar sa nu mai ies cu el, desi inainte era mandria mea. El a simtit neglijarea, cum am simtit si eu si a inceput sa ma zgarie. E normal, m-am gandit eu, cu timpul se aspreste.  [...] pe masa am asezat in schimb o poza cu mine purtandu-l. Era din zilele noastre bune, in care ploua cu soare..

Nimic

..Ah, ce n-aş da să-mi pot smulge inima din piept şi să dau cu ea de-a azvârlitelea pe firul apei, şi atunci nu m-ar mai încerca nici durere, nici dor, nici amintiri - departe de ochii şi de inima mea - visele care-mi aparţineau şi pe care totuşi nu le cunoşteam.

L-am sărutat. Aş fi putut să-i spun câteva cuvinte de apreciere, de mulţumire, dar nu vorbesc. Aş fi putut spune că mă simţeam obosită în mijlocul atâtor oameni. Aş fi putut să-i explic că trebuia să prind ultimul drum sau poate altceva, să fie bine pe moment, şi in viitor. AŞ FI PUTUT. Nu vom ajunge niciodată să inţelegem semnificaţia asta. Căci în momentele vieţii noastre există lucruri care s-ar fi putut întâmpla, dar care nu s-au întâmplat. Există clipe, care trec neobsevate şi - brusc - se schimbă. Aşa ceva s-a întâmplat în clipa asta. În locul tuturor lucrurilor pe care le-aş fi putut face, am spus câteva lucruri care, uite, au adus peste o saptămână mai târziu aici, şi m-au determinat să scriu lucrurile astea.

Vreau să nu mai ştiu nimic, nici măcar să ştiu că nu ştiu nimic. .. Aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia şi cu toate conţinuturile, să curg, să mă descompun şi, distrugerea mea să fie o inspiraţie. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avântare până dincolo de margini. Aş vrea să mă topesc în lume şi lumea în mine, să naştem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu. Și după această deformare, să mă vezi fugind, împiedicându-mă de sforile certului, cu sânii zdrobiți de asfalt și oase diforme, să mă dezvolt fără sânge și carne, așa, ca o explozie de pixeli, ca toate viziunile de sfârşit. Absurd și firesc.

Organe ale durerii

Ce inseamna sa nu mai poti trai decat deasupra sau sub un spirit? Fiori prelungi de nebun beat, țăndări si gunoaie risipite in sange, oprindu-i mersul. Draci si ganduri carand idei printr-un creier pustiu. Ce bantuie spiritul? Si ce substanta de-ntuneric hraneste atata noapte?

“Poate că iubirea e atunci când, după ce ai stins lumina la baie și ți-ai văzut ochii obosiți în oglindă, alți ochi îi privesc pe ai tăi de undeva din întunericul apropiat. Și ești împăcat cu asta și nu mai tânjești după nimic altceva. Poate că iubirea e când nu-ți mai ești ție în oglindă."

Cea mai mare satisfactie ar putea fi sa existi langa cineva, sa ii ghicesti toate miscarile- sa incerci sa il cunosti atat de bine incat sa te identifici cu el, sa fii topita in totalitate dupa acest om, si tot ceea ce face el, si vocea lui, si literele, si mai ales, imaginile si starile care le creeaza sa se proiecteze in tine. Caldura lui sa se topeasca pe tine, prin interior, si tu sa te dezgheti si ochii sa iti clipeasca repede pana ce raman inchisi, si tot ce vrei este sa ramai asa, cu dorinta de a-i ingheta trupul langa tine, strans lipit.

Fiecare centimetru al pielii mele este încordat, încărcat de sentimente, iar presiunea crește cu viteză în pieptul meu, bătând mai tare și mai repede și mai puternic, compensându-mi din plin mișcarea. Nu tremur când sunt încremenită în timp. Îmi antrenez respirația să vină mai încet, număr lucruri care nu există, inventez numere pe care nu le am, mă prefac că timpul e o clepsidra spartă care sângerează secunde prin nisip. 

Contrapunct

Pentru ca oamenii pot fi atat de multe lucruri in acelasi timp si totusi au o identitate perpetua si inalienabila, si o instabilitate care le permite sa devina din oameni, tot oameni.

*Ii trecea mana prin parul care nu era moale sau matasos ci era putin aspru si i se incurca printre degete. Un par atat de placut la atingere incat l-a lasat pe el fara amprente si fara liniile vietii, lucru care ii cam punea in incurcatura pe detectivi si pe ghicitorii in palma* Traite la intensitate maxima, dragostea si sexualitatea sunt in unele zone de o acuitate dureroasa pe care o simtim cu intreaga noastra fiinta: mainile se zgarie in muchiile ascutite ale femeilor de hartie, saruturile pasionale declanseaza hemoragii care raman rani deschise luni intregi; dragostea este chinuitoare, apasatoare, acaparanta.

Dorinta de dragoste declanseaza in personalitatile puternice o tristete grea, apasatoare. Pentru a scapa de ea, pentru a o uita sau a o ascunde, pentru a-si invia simturile ucise, oamenii aplica metode exreme, descrise cu un realism dureros: se ard, se inteapa cu pumni intregi de viespii, mesteca lamai verzi pana cand li se macina dantura, se ascund sub placi ursiase de plumb.

Ea priveşte nemişcarea şi liniştea drept o intuiţie. Nu se întreabă cine vede soarele, şi lumea din jur, cine vede cuvinte şi cine vede lucruri imaginare, toate aceste lucruri sunt pur şi simplu acolo de la început, de ce să se întrebe ceva? Ochiul în care se reflectă este la fel de surprinzator şi de obiectiv ca şi ochiul lui Dumnezeu. Ea, spre deosebire de Dumnezeu, nu încearcă să dovedească că a creat ceea ce există; a devenit mai abilă, şi-a perfecţionat tehnicile de sugestie, lumea era acolo. Ea vedea că in locul unor obiecte şi fiinţe caracterizate, se află nişte oameni total aiurea. Cred că numai este necesar să spun că îmi lipseşte copilăria şi El, ca sa pot fi Ea.